Psihoterapia ca o casnicie. Casnicia ca o psihoterapie.

,,Este aproape imposibil pentru un pacient să aibă experienţa unei semnificative dezvoltări personale fără o „alianţă terapeutică” cu terapeutul. Cu alte cuvinte, înainte ca pacientul să poată risca o schimbare majoră, el trebuie să simtă puterea şi sentimentul de siguranţă ce provin din credinţa că terapeutul este aliatul lui constant şi stabil. Pentru ca această alianţă să apară, terapeutul trebuie să-i demonstreze pacientului, de obicei într-o perioadă considerabilă de timp, grija consecventă şi statornică, grija care poate apărea doar din capacitatea de angajare. Acest lucru nu înseamnă că terapeutul simte totdeauna plăcerea de a-l asculta pe pacient. Angajarea înseamnă că terapeutul îl ascultă pe pacient fie că-i place, fie că nu. Lucrurile nu sînt diferite în căsnicie. Intr-un mariaj constructiv, la fel ca şi într-o terapie constructivă, partenerii trebuie să se ocupe fiecare de celălalt şi de relaţia lor în mod regulat, zilnic şi predictibil, indiferent de ceea ce simt. Aşa cum s-a menţionat, mai devreme sau mai tîrziu partenerii unui cuplu constată că nu mai sînt îndrăgostiţi şi atunci cînd instinctul de împerechere a dispărut apare ocazia iubirii veritabile. Atunci cînd soţii nu se mai simt totdeauna bine unul în compania celuilalt, cînd ar dori mai degrabă să fie despărţiţi o vreme, iubirea lor începe să fie testată, descoperindu-se astfel prezenţa sau absenţa ei.

Aceasta nu înseamnă că partenerii dintr-o relaţie stabilă, constructivă, precum cea dintr-o psihoterapie intensivă sau dintr-o căsnicie, nu investesc unul în celălalt şi în relaţia însăşi în diferite feluri; ei o fac. S-a spus de asemenea că iubirea veritabilă transcende chestiunea investirii. Cînd dragostea există, ea există cu sau fără investire şi cu sau fără sentimente de iubire.Este uşor – într-adevăr, este distractiv, să iubeşti investind şi avînd sentimente de iubire. Dar este posibil să iubeşti fără a investi şi fără sentimente de iubire şi în această posibilitate se distinge iubirea veritabilă şi transcendentă de simpla investire. Cuvîntul-cheie în această distincţie este „voinţă”. Am definit iubirea ca fiind voinţa de extindere a sinelui în scopul nutririi creşterii noastre spirituale şi a altuia. Iubirea veritabilă este mai degrabă de ordin voliţional decât emoţional. Persoana care iubeşte cu adevărat iubeşte pentru că ia decizia de a iubi. …….” . M.S.Peck